Am alergat spre nicăieri cu gânduri nenumărate, multe
îmbibate cu embrioni ai păcatului primordial. Nu stiu dacă îţi dai seama, dar
toţi oameni, da’ toţi au tendinţa să nu respecte nimic din ce e interzis, unii
nu se pot controla chiar dacă ştiu ca e greşit, alţii spun “lasă, şi alţii fac
la fel”. Nu înţeleg de ce întotdeauna ne copiem unii pe alţii, de ce avem un
“sindrom de indigo” ?
Mă simt aşa de
înjositor când contribui la păcat, când vad şi îmi dau seama ce fac şi parcă
tresar la fel cum tresare un animal sălbatic cand il atingi prima dată, ma simt
aşa de ispititor când cineva păcatuieste şi eu iau parte cu el, în loc să îl
opresc, să fiu ce ar fi trebuit să fiu. Cât de trist şi de deprimant trebuie să
fie când,de fapt, insişti asupra păcatului.
Ştii, seara, toată lumea îşi adună gândurile de peste zi, se
fac sinteze, calcule, planuri … dar ia zi de câte ori, când te-ai pus seara în
pat şi te-ai gândit la ce ai făcut, ai simtit fiorul morţii? De câte ori ai
simţit întunericul cu lumina aprinsă? De câte ori ai simţit răcoare prin oase
având plapuma pe tine ? De câte ori ai ştiut că nu e bine dar ai insistat asupra răului ? Vezi tu, de
fapt, ăsta e infernul, să sii că e greşit , să stii că nu e bine şi că esti în
declin, în cădere liberă şi în dizgraţiile divinităţii, dar tu tot greşeşti. Şi
parcă simţi că îţi baţi joc de tot ce ai clădit prin fapte şi gânduri bune …