Nu de puţine ori, când sunt
acasa şi mă trezesc duminica dimineaţa, uitându-mă pe fereastră privind
pădurea înverzită, privind pomii din grădină înfloriţi stiind că e
primăvară, un nou început, iar cu paşi repezi mă grăbesc spre mirosul de
mâncare proaspată, miros de cozonac, care altundeva nu îl mai găsesc,
doar acasă. Apoi, trăgând aer în piept, fără să îmi dau seama că am
aproape 23 de ani, mă simţeam fără bărbă, fără oase mari şi lungi, parcă îmi intră părul în ochi, deşi bretonul meu se duce de la an la an spre
creştetul capului, simţeam că atunci când o să zic ceva o să am vocea
piţigăiată (ca pe vremea când răspundeam la telefon şi era vreun coleg
de al tatălui meu, îmi spunea “săru’ mâna, pe Simion îl caut” sau “soţul
e acasă ?” ), simţeam că tocurile uşilor nu sunt o problemă pentru
înălţimea mea… copil tăcut, timid şi firav, copilul care privea fiecare
mişare al fiecărui om, analiza şi punea întrebări până la epuizarea
celui care răspundea, iar ultimul răspuns era “pentru că aşa a făcut
Dumnezeu !” .
… nu ştiu, dar în fiecare primăvară, de fiecare dată simt la fel,
celelalte anotimpuri sunt diferite, au fost diferite în fiecare perioadă
a vieţii mele, aşteptam de fiecare dată altceva, dar primăvara a fost
de fiecare dată la fel, de fiecare dată acelaşi sentiment, sentimentul
înnoirii, văznâd că tot este nou, totul este verde şi curat, iar în tot
verdele ăsta câte o pată de culoare dată de petalele florilor. Acelaşi
sentiement de fiecare dată: trebuie să fiu curat.
Sentimentul ăsta al copilăriei, îl am de fiecare dată când trec prin
locurile unde doar când eram copil le frecventam, rămase intacte, doar
poate arbori rupţi de vânt, dându-mi seama că şi atunci, dar şi acum,
doar eu treceam pe acolo. Nu ştiu cum a fost copilăria altora, dar a
noastră, a mea şi a prietenilor mei, a fost perfectă, sunt mulţumit că
nu am avut la ce să îmi pierd timpul în casă ( aveam un joc pe
televizor”terminator” pe care mă jucam prin clasele 1-4, dacă ploua sau
eram răcit), mă bucur că aveam o minge portocalie, că aveam o bicicletă
verde “pegas”. Sunt cel mai mulţumit că am avut şi am o familie care
mi-a oferit şi îmi oferă tot ce aveam şi am nevoie.
Lăsând aerul să iasă din piept păşesc în bucătărie, cu ochii roşii
aproape lăcrimând, dar voios că am mai trăit o clipă inocenţa
copilăriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu