Pages

marți, 4 noiembrie 2014

Pierduţi

...oameni făcuţi să iubească, suntem oamenii care sunt făcuţi pentru a iubi, dar ne pierdem printre  ecrane mici şi mari plate sau concave, maşini, semafoare, ziduri, gânduri vesele şi triste, ne peirdem urmărind privirile dar uităm să ne bucurăm de sclipirea lor, ne pierdem ... ne pierdem vederea printre programele TV în loc să ne-o regăsim printre paginile cărţilor; suntem  oamenii căzuţi în genunhi sub povara rutinei şi a monotoniei, oamenii cărora dacă le dai o lună de concediu nu stiu ce sa facă, nu stiu să ocolească măcar o zi “tehnologia” şi să se plimbe pe o potecă plină de frunze uscate. Nu ştim să preţuim familia, minţim, ne hrănim cu haine scumpe pe care le purtăm de două ori şi se rup, suntem mândrii, haini şi fără milă când vine vorba de semenii noştrii, bârfa e stindardul pe care îl ridicăm zi de zi, purtăm pe piept tot mai des un logo al nechibzuinţei şi al mândriei, impresiei că suntem cei mai buni.
           Dacă spun “mulţumesc” după ce cumpăr ceva, vânzătoarea se uită urât, oare de ce marginalizăm bunele maniere, haideţi să le dăm şi lor o şansă. De ce oare lipim gumă de mestecat oriunde, în trenuri, tramvaie, şcoli, săli de aşteptare, biserici ? De ce suntem nemulţumiţi oricât ne-ar fi de bine?  De ce vrem tot mai mult ? Suntem oameni avari, dar care murim săraci din cauza prostiei, iar cei deştepţi mor prea repede din cauza nervilor şi stresului create tot de prostie. De ce nu încercam să fim înţelepţi şi măcar o zi pe săptămână să avem un plan pe care să-l urmăm, să nu mai fie un haos când ne uităm copii prin grădiniţie (măcar când sunt mici să aibă încredere în noi ) şi  maşinile la locul de muncă .
Ne credem fiinţele cele mai superioare, dar pupăm în fund toată ziua câinii şi pisicile şi te miri de unde atâtea boli, dăm vina pe negrii.

Devenim o generaţie incultă, pentru că “la ce ne foloşeste?” este expresia favorită, nu mai ştim să scriem corect, un sfert din cuvitele din cărţi nu ştim ce înseamnă, bine că exista DEX online şi google translate, să ştim limbi străine măcar online, prin şcoli oricum “la ce ne foloseste?”...

duminică, 6 aprilie 2014

Dimineţi de duminică

     Nu de puţine ori, când sunt acasa şi mă trezesc duminica dimineaţa, uitându-mă pe fereastră privind pădurea înverzită, privind pomii din grădină înfloriţi stiind că e primăvară, un nou început, iar cu paşi repezi mă grăbesc spre mirosul de mâncare proaspată, miros de cozonac, care altundeva nu îl mai găsesc, doar acasă. Apoi, trăgând aer în piept, fără să îmi dau seama că am aproape 23 de ani, mă simţeam fără bărbă, fără oase mari şi lungi, parcă îmi intră părul în ochi, deşi bretonul meu se duce de la an la an spre creştetul capului, simţeam că atunci când o să zic ceva o să am vocea piţigăiată (ca pe vremea când răspundeam la telefon şi era vreun coleg de al tatălui meu, îmi spunea “săru’ mâna, pe Simion îl caut” sau “soţul e acasă ?” ), simţeam că tocurile uşilor nu sunt o problemă pentru înălţimea mea… copil tăcut, timid şi firav, copilul care privea fiecare mişare al fiecărui om, analiza şi punea întrebări până la epuizarea celui care răspundea, iar ultimul răspuns era “pentru că aşa a făcut Dumnezeu !” . 
      … nu ştiu, dar în fiecare primăvară, de fiecare dată simt la fel, celelalte anotimpuri sunt diferite, au fost diferite în fiecare perioadă a vieţii mele, aşteptam de fiecare dată altceva, dar primăvara a fost de fiecare dată la fel, de fiecare dată acelaşi sentiment, sentimentul înnoirii, văznâd că tot este nou, totul este verde şi curat, iar în tot verdele ăsta câte o pată de culoare dată de petalele florilor. Acelaşi sentiement de fiecare dată: trebuie să fiu curat. 
     Sentimentul ăsta al copilăriei, îl am de fiecare dată când trec prin locurile unde doar când eram copil le frecventam, rămase intacte, doar poate arbori rupţi de vânt, dându-mi seama că şi atunci, dar şi acum, doar eu treceam pe acolo. Nu ştiu cum a fost copilăria altora, dar a noastră, a mea şi a prietenilor mei, a fost perfectă, sunt mulţumit că nu am avut la ce să îmi pierd timpul în casă ( aveam un joc pe televizor”terminator” pe care mă jucam prin clasele 1-4, dacă ploua sau eram răcit), mă bucur că aveam o minge portocalie, că aveam o bicicletă verde “pegas”. Sunt cel mai mulţumit că am avut şi am o familie care mi-a oferit şi îmi oferă tot ce aveam şi am nevoie.
      Lăsând aerul să iasă din piept păşesc în bucătărie, cu ochii roşii aproape lăcrimând, dar voios că am mai trăit o clipă inocenţa copilăriei.

miercuri, 12 martie 2014

O zi din viaţa noastră



… agitaţie, nervi, vene umflate, transpiraţie, paşi repezi, răsuflări adânci, prejudecăţi, toate acestea într-o singură zi, uneori într-un singur minut, de ce ? De cele mai multe ori suntem atăt de slabi şi aşa de puţin înţelepţi, încât ne canalizăm toate sentimentele, trăirile, energia, toate gândurile spre un un singur lucru la şcoala, la locul de muncă, la facultate, în familie, care nu ne iase bine, nu este pe placul nostru, nereuşind pur şi simplu şi uităm de celelalte nenumărtate lucruri minunate care ni se întâmplă zi de zi, trecându-le cu vederea, părându-ne ceva normal şi rămânem indiferenţi sau puţin mulţumitori faţă de acestea.
     De ce tot timpul rămânem cu gândul la lucrul alcela care nu a fost în regulă, ne legăm toata inima de el şi uităm de restul, care, de cele mai multe ori, sunt mai importante? De ce ar trebui să ni se pară normal ca noi fiind nervoşi, ignoranţi şi irascibili, să avem în fiecare zi în farfurie mâncare, să avem haine curate tot timpul, să primim un pupic, o îmbrăţişare, un “drum bun”, un “ai grijă de tine”, un “te iubesc”? De ce să nu fim mulţumitori pentru acestea şi să nu fim bucuroşi că ni se întamplă ? Dar să stam cu gândul la un lucrul minuscul care ne-a scăpat, care nu l-am putut face, sau l-am gresit ?? Treburile ar trebui să stea taman invers.
     Odată ce învăţăm să fim bucuroşi pentru orice lucru primit în fiecare zi, pentru fiecare grijă pe care ne-o poartă cei apopiaţi, începem să fim mulţumitori, să procedăm şi noi la fel, iar lucrurile de care ne legăm trăirile, zi de zi, să ni se pară normale, să vedem că nu suntem maşini, greşim, dar cu toate aceste greseli, iubim.

joi, 2 ianuarie 2014

Ce contează cu adevărat ?




Ce contează cu adevărat ?
m-a întrebat ...
Ai observat, zic,
un copac, un arbore pe-un deal
un mac în lan,
vreo pasăre bătând în geam,
ai observat,zic ?
N-ai văzut un rid făcut în colţ de gură
de-un zâmbet trist, de-o strigătură,
Vreun baston purtat la braţ de-o tanti
...cumpara cârnaţi, era anti portmoneu,
c-avea în buzunar într-o batistă bani de pleu;
Iar în spate-avea mustaţa c-ochelari şi cu chelia,
ascunsa de pălăria,
bleu, era ca butelia.
N-ai vazut, zic ?
Era acolo-n parcare ,
una lungă în picioare,
Moaca, nu de gospodină
Da cică avea maşină, roşie,
la fel era şi jacheta
celui ce-i aprinse cu bricheta, ţigareta.
Mai era o batrânică,
Lângă ea c-o javră mică
şi păroasă,
Nu părea a fi de rasă.
Nu vezi şi tu stânga dreapta ?
Era unu cu găleata
şi cu mopu’,
Se ducea să spele blocu’,
Unde la parter, era
fix la colţ, alimentara.
În fine-i spun, vezi toate-acestea ?
Prea mult nu contează, vestea
C-au ieşit de dimineaţă,
Unii poate chiar la piaţă.
Cu adevărat contează sa vezi tu că pretutindeni e suflare,
Unde-i soare,
Unde-i viaţă şi răbdare.
Să observi că fiecare
are-un strop de bunătate, de iubire şi iertare.